old loves never die

ultimul album Keane e minunat.

doar ca exemplu


ai impresia ca, undeva, cineva, intelege.

Choco Bongo - Bongo Cioaca

Buricul targului, sambata seara. Lume pestrita, aglomeratie, atmosfera placuta. Ar fi boema daca nu ti-ar sari in ochi vreun toc de 15 pe caldaramul cariat sau vreun sacou stralucitor incercand sa cuprinda un tors de manelist. Se intelege, e vorba de Centrul Vechi.
Dupa Godot, ne vine cheful de terasa. Usor de zis, greu de gasit o masa libera. O ochim, la Choco Bongo, nume inspirat parca din, de acum clasicul papagal ce canta”choca boca, v-am dat la toti ... moca” . Curios, simbolul localului este chiar un papagal. Si nu era singur. Ne intampina 2 chelneri si un manechin de lurex mulat, oarecum neincrezatori. Ne asezam la o masa libera doar (sau probabil, in original, ”decat”) pana la ora 22. Lurexul ne inmaneaza meniurile. Preturile sunt de choca boca. Salatele contin crutoane aurii... si combinatii... exotice. Ne ridicam si plecam fredonand un bongo bongo. La adresa lor.

Ciao bella, la Godot Cafe Teatru

3 femei vorbesc despre singuratate, despre (ne)implinire, dragoste sau lipsa ei. 3 monoloage, impletite cu har, o scena fara decor si cateva proiectii din ”Periferic”. simplu dar cu forta, comic si trist, un discurs despre viata, frici si dorinte. ce nu mi-a placut? pe alocuri cade in trivial, dar pentru putina vreme. poticnelile catalinei mustata sunt iertate, gratie picioarelor interminabile in pantofii albastri, respectiv roz bombon. Neglijeul roz al Rheei Costa - minunat.

Pe ansamblu,  de vazut. E usor interactiv, deci daca nu va place sa fiti calarit de Catalina Mustata/Clara Flores sau daca sunteti mai timid(a) si nu vreti sa dati o replica Ioanei Flora, atunci, nu stati aproape de scena. 

din prozele de alta data

fragmente de proză, poate imi ziceti daca vreti si continuarea.

La malul mării, in cimitir

Mergem de jumătate de oră spre plajă și încă nu am ajuns să vedem marea, deși suntem pe un platou înalt, de unde s-ar putea zări luciul apei, dacă nu ar fi atâtea tufișuri de laur și plopi înalți fremătători. Briza ajunge însă nestingherită și ne înfioară nările. Fără povara conversației, gândurile hălăduiesc singure printre amintiri abia trezite de câte un colț de peisaj, de aroma ierbii pârjolite de soare sau la șuieratul frunzelor. Eu îmi aduc aminte de vacanțele la mare.

Platoul se dovedește a fi de fapt un ansamblu de terase care coboară de acum destul de brusc spre mare și vedem deja geana mijită a orizontului peste albastrul strălucitor al apei. Valurile formează un șirag mișcător de perle la buza țărmului. Însoțitoarea mea îmi arată discret casă, o poartă azurie, lângă o vilă îngustă, cu etaj și mansardă. Mult alb înconjoară clădirea. Alb discontinuu, ca niște dinți ieșiti din pământ, niște așchii de os. Sunt cruci. Casa pe care o vizităm e vecină cu cimitirul. Anticipând o rezervă din partea mea, agentul imobiliar îmi precizează, fără a o întreba eu, că e un cimitir vechi, dezafectat, din al doilea război mondial. Din 46 nu a mai fost nimeni îngropat aici.

Marea aduce curenți calzi și reci, alternativ, iar coborâșul e plin de peripeții. Este o potecă folosită de copiii care coboară la plajă și de cei câțiva localnici care mai au case prin apropiere. Drumul de mașină era prin altă parte, dar nu oferea prilejul unei vederi atât de spectaculoase. Iar eu declarasem clar în solicitarea către agenția imobiliară, că cel mai mult contează pentru mine să fie o casă aproape de mare, cu vedere directă spre apă. Casa are un preț bun, dar nimeni nu precizase că se află lângă cimitir, fie el chiar și unul dezafectat. Am coborât povârnișul, printre cruci strâmbe, măcinate de briză și uitate de toți. Morminte neîngrijite stăteau mărturie pentru niște dispariții statistice, nerevendicate de nici un suflet de rudă sau prieten. Am ieșit cu ciulini pe adidași de pe poteca neoficială într-o alee ușor pietruită, ca să sunăm la poartă. Ne-a deschis o femeie blondă, cu aer ușor plictisit, dar surâzătoare. Ne-a poftit înăuntrul unei curți cam părăginite, cu multă vegetație dezordonată, în care se rătăciseră niște jucării de plastic. Urma să aflu că proprietara avea 2 copii, de 4 și 6 ani. Sufrageria era sobră, cu podea din gresie neagră, șemineu impunător și canapele de piele cognac. Dormitorul și camera copiilor erau la etaj. Dormitorul eram mobilat, dar nu m-a interesat câtuși de puțin, oricum l-aș fi schimbat. La mansardă era o cameră de jocuri și fitness, cu masă de biliard și câteva aparate. N-am avut niciodată capacitatea de a vedea detaliile, de câte ori văd o casă rămân doar cu o imagine de ansamblu, și aceea construită mai puțin din detalii arhitectonice sau de decor, ci mai mult din impresia generală, din sentimentele pe care mi le trezește. O casă este caldă sau rece, albastră, apoasă sau ardentă, înaltă, verde, primitoare, culcuș sau cutie, cu covoare sau fără. Habar nu am câte camere are, ce suprafață sau cum e orientată. De fiecare dată, trebuie să mă opresc și să fac eforturi să rețin pe unde intru și cum să găsesc ieșirea.

Am ieșit pe terasă. Terasa dădea spre mare, fix în față era imensul albastrul, răscolit de unde cadențate, câteva stânci se împotriveau asaltului perpetuu, în stânga, spre dig. Sătul de apă, ochiul se putea odihni pe nisipul fierbinte, auriu sau se putea răcori pe smocuri de iarbă ce ieșeau vremelnic dintre cochilii de pietre. Terasa eră bordată în stânga și în dreapta de pini în ghivece, probabil spre a asigura intimitatea din partea vecinilor din stânga și pentru a nu lăsa privirea să cadă mereu, în dreapta, peste cimitir. Îmi și imaginam vecinii din dreapta, tăcuți și reci, în nopți adânci de iarnă. Sau poate se trezeau și cereau dreptate, cine știe. Mi-am explicat de ce se muta familia aceea din preajma mării, probabil că devenea prea dificil pentru copii să crească în buza cimitirului, fie chiar și cu marea aproape. Casa avea un preț bun pentru ce era ea, dar trebuia calculată și valoarea diminuată de vecinătatea dreaptă. M-am tocmit. Așa, ca exercițiu de negociere. Ceream un preț prea mic, dar eu eram aceea care trebuia să socializez ulterior cu fantomele. Dacă existau.

Agenta părea că se obișnuise cu dezamăgirea provocată de vizitatorii care veneau, vedeau casa, vedeau și cimitirul și plecau terifiați de perspectiva de a împărți aceeași vecinătate cu veșnicia. Și proprietarii se obișnuiseră, dar ei aveau istoria lor și cunoșteau prea bine că, în afară de imagine, nu avuseseră niciodată nimic de reproșat câmpului cu cruci și mărăcini. Nici petreceri zgomotoase, nici pretenții exagerate de liniște, nici fum, nici miros de bălegar. Doar că, uneori, poate, vizionarea unui film precum The Ring sau Știu ce ai făcut astă vară le dădea fiori reci pe șira spinării. Și copiii se apropiau de vârsta la care, pe de o parte urmau să citească Stephen King, pe de alta mergeau la școală, iar colegii i-ar fi putut tachina cu povești despre strigoi.

Eu însă, am crescut lângă cimitir. Doar o casă cu curte ne despărțea de cimitir. Și o alee, pe care noaptea treceau tot felul de oameni, de la unii bănuiți de ritualuri satanice la hoți ordinari de găini. Eu am prins chiar înmormântări din acelea zgomotoase cu bocete, urlete și prăvăliri în groapă peste mort. Acum, lumea este mai discretă. Alaiuri mari de oameni curgeau în șuvoi negru pe aleea cimitirului. În jurul gropii pământul reavăn se căsca precum o carie uriașă. Și cutia de lemn se așeza în ea și pământ peste ea, apoi florile si coroanele cu fâșii albe pe care scria cu negru nume sau urări. Preoții cântau ceva neinteligibil (veșnica lor pomenire, am aflat ulterior, după îndelungi repetări ale procesiunii). Eu urmăream totul, involuntar, din curte sau de pe casă. Și plânsetele și cântecele mi se păreau inutile, un spectacol cam ridicol, la fel ca și celelalte, nunți sau botezuri care se mai întâmplau prin sat. 

Erau cruci care îmi plăceau, altele mi se păreau prea înflorate, Și unele și celelalte, mi se păreau doar pietre de hotar, pe o hartă a vieții unor necunoscuți. Totuși, le respectam. Mi se părea firesc ca eu să mă mișc printre ele, cu flori în mână, neapărat în număr par, lumânări și chibrit, iar ei să stea acolo nemișcați. Poate că de aceea, oamenii mi se par și acum mai mult (sau mai puțin) decât fizicul lor, de ceea ce realizează în viață și de cavoul pe care reușesc sau nu să și-l comande în timpul vieții. Pentru mine oamenii sunt veșnici. Pe lângă viața ce atinge cu greu și arareori un secol, nemărginitul existenței mi se pare cu mult mai semnificativ.

(va urma. sau nu)

din ”poeticile” de alta data

Sfarsit de mai, de carne tresarind

Ca iarba dupa ploaie

Tu, eu, ce a mai ramas

Din fiecare celuilalt?

Pe cine mai inchizi in pliul ochilor

Seara, cand visezi?

Se intampla sa imi fie dor de tine.

A Single Man by Tom Ford

Nu-mi plac hainele marca Gucci. Nici daca mi le-as permite, nu le-as purta. Dar imi place Tom Ford. Ca regizor e si mai elegant, subtil si rafinat decat ca designer. ”A Single Man” este o capodopera. Sa incepem cu lucrurile frivole: Julianne Moore e perfecta in rolul prietenei ”neimpartasite”. Coloana sonora este dureros de potrivita. Despre iubirea pierduta, careia nu-i poti face fatza oricat te-ai stradui, nu pot sa zic  nimic. Cred ca nicio pierdere sufleteasca nu are vreodata vindecare. Sufletului nu-i poti pune copci. Nimic nu il vindeca. Poate ”acomoda” (imi place mult cuvantul asta) alte iubiri, e incapator... Se multiplica... Dar durerea nu-l paraseste niciodata. Something”s missing. And then, life is empty and worthless, and you just pretend being alive, while you are not.
”Nu ne mai putem plange de mila inca putin?”  (Charlie)
” Daca n-ai fi fost atat de fricos, am fi fost fericiti”  (Charlie, lui George). She was wrong. N-ar fi fost fericiti. Te nasti cu o anumita predispozitie spre fericire.
Alte frivolitati: Tom Ford e nascut pe 21 august, dar dupa cum arata masa lui George, cu toate obiectele asezate in perfecta ordine, cred ca ar fi trebuit sa se nasca doar cu cateva zile mai tarziu.

Dincolo de naratiune, e o metafora minunata pentru singuratate, pentru golul imens care umple lipsa unei conexiuni cu o fiinta cu care rezonezi (sau, de multe ori, cu care ”ai impresia” ca rezonezi).

Cele mai semnificative momente din viata raman tot cele in care, suferind, afli cat de adanc iti e sufletul. Odata obisnuit cu durerea, forezi tot mai adanc, in solul moale al constiintei. Chiar si cand sursa nefericirii tale se estompeaza, in timp, tot mai simti nevoia sa suferi, sa simti. Productiile culturale te ajuta.

Las in seama complexatilor si a celor aflati in crize identitare comentarea ”nesabuintelor” lui George. Desigur, relatia student-profesor nu este de incurajat, dar ”a te indragosti de cine nu trebuie” e una din marile teme ale iubirii ratate. Iubirea, cu cat e mai impartasita, cu atat se consuma mai repede.

Capra cu trei iezi la Teatrul Act

Iei povestea lui Creanga (felicitari ca o mai tii minte!). O dai putin prin vendettele italiene, ii asezonezi niste sarmale, gasesti un lup tanar (Andi Vasluianu), o capra costeliva (Emilia Dobrin) si mai umpli cu ce gasesti, sa pui si de 3 iezi: un decrepit, un tampitel trecut de prima tinerete si un ospatar genul smecher (sau invers). Canti ”usa mamii descuieti” de mai multe ori. Umpli sala cu duhori (intentia era sa para apetisante, dar pentru un ficat mai sensibil, efectul e invers). Si la sfarsit, tot reusesti sa smulgi aplauze.

Pe langa un festin culinar, piesa s-a dorit si o ilustrare a realitatilor contemporane.... Uau. Probabil Ipocrizia (lupul - nasul ce mananca iezii- fini), Manipularea multimii (lupul canta precum capra, dar televiziunile sunt partase), decrepitul credul pensionar vesnic fidel caprei mame, tampitelul programat sa raspunda ”sa traiti” chiar si cand se ascunde sub pat, iedul mic (sigur asta e un exponent pentru niscaiva baieti destepti, dar nu stiu care)...

Dureaza o ora, deci merge.

Social media memories

La Social Media de Bucuresti s-a vorbit mult, s-a comunicat la greu (aproape toata lumea butona un device de comunicare in timpul prezentarilor), s-a vorbit liber (chiar prea liber, as zice, dar asa o fi moda), usor incorect gramatical (doar erau oameni de comunicare - la ce sa le serveasca limba romana?!). Nu voi vorbi de eveniment in sine, a fost ok overall.

Dar chestia asta cu bloggingul si companiile... nu stiu, suna a parteneriat ”public-privat”, in care o birocratie ”incentiveaza” niste indivizi ”afiliati” ca sa zica de bine despre ea. Si se duce dracului si increderea pe care o ai in intelepciunea multimii atunci cand cauti cea mai buna crema de pe net.

Dar nimic nu e gratis, nici macar ”buna ziua” sau un compliment rasuflat. O stim cu totii. Retelele de socializare nu au nimic de-a face cu prietenia, e vorba doar de ”public life” si networking, lucruri care conteaza de cand lumea, doar ca au avut denumiri si medii de manifestare diferite.

Not to love

Desi mi-e jena sa citez scriitori al caror nume nu stiu sa-l pronunt (ca sa nu mai vorbim de cat stiu din opera lor), voi trece in registrul ”monden dezgropat” analogia urmatoare.

Ascultam o emisiune in care era relatata istoria lui Abraham si a lui Isac din perspectiva lui Kierkegaard. Ca cica filosoful - poet religios, pentru care credinta era telul vietii si cheia spre devenirea de sine, aprecia tare mult povestea aceasta, pe care ar fi ”aprofundat-o” in ”Frica si Cutremurare”. Acum, gurile rele spun ca el ar fi rupt logodna cu iubita vieții lui (Regine Olsen) tocmai ca să înțeleagă exact prin ce a trecut Abraham când a acceptat sa-și ucidă fiul ca dovadă supremă de credință în Dumnezeu.

Ma intreb...O fi adus acest sacrificiu ca sa verifice daca Ingerul exista? (Ca in povestea lui Abraham, venea Ingerul in ultima clipa si il salva pe Isac). Sau o fi ”neiubirea” cea mai mare dovada de iubire? Cum era pentru unii filosofi ”nefiinta”, vezi la Cioran: ”sa nu te fi nascut niciodata, ce fericire!”...

Sa nu iubesti persoana pe care o iubesti cel mai mult? Eh, nu e asta dovada suprema de iubire?
Cred ca aceasta idee kierkegaadiana m-a impins sa caut ”Jurnalul Seducatorului” si nu faptul ca sfaturile din Cosmo mi se pareau insuficiente. Ideea ca exista un adevar absolut, o iubire mare si unica.

Pe de alta parte, Don Juan si toate personajele asemenea lui, nu sunt catusi de putin infidele. Ele cauta mereu marea iubire. Totdeauna, actuala este o posibila mare iubire iar urmatoarea este cu siguranta marea iubire. Daca Kierkegaard ar fi stiut sa opereze cu conceptul relativitatii, nu ar mai fi plans in pat de dorul Reginei (asa zicea el) si ar fi facut multitasking cu vocatia de scriitor, sot si credincios.

Ce personalitate pasiv agresiva avea si melancolicul asta!
Dar, va ganditi ce sentimente complicate si profunde emanau din sufletul lui chinuit?! Cum noi, banalii, nu vom simti niciodata, cand stam noi la film, in parc, pe banca, tinandu-ne de mana sau cand zambim tampit spre fotograf...

Ane Brun cu Epictet si ceai

Ascultam Ane Brun, navigam pe net, dau peste un forum de suport pentru introvertitzi. Un ins, sarmanul, marturisea ca ”are nevoie de un job dar ca nu ii place sa interactioneze cu nimeni si se gandea sa fie gropar. Ca cica se lucreaza noaptea si nu prea interactioneaza cu fiinte vii”. Omul avea intr-o mica masura dreptate. Gropile se sapa ziua, de obicei, si de interactionat, interactionezi cu clientul, cu adunarea, cu alti gropari, cu popa, etc. Esti chiar un personaj monden, cautat, mai devreme sau mai tarziu de toate familiile din comunitate.

Pe alt site, erau top 10 joburi pentru introvertiti: inginer de software, artist, cercetator, farmacist, etc.
Stupiditati, ca toti au de interactionat cu sefii, cu colegii, cu clientii...

Aia cu groparul mi s-a parut cea mai aproape de adevar, dar adevarul era in groapa.
Asta e, esti introvertit, deal with it!

Tot ascultand Ane Brun, am mai navigat pe net printre ”anxiety reliefs”... Da, o multime de sfaturi. Cel mai interesant la atacurile de panica e ca ele apar cand nu ai de ce sa te temi, ca altfel, in situatii de panica, nu mai simti nimic, esti chiar curajos...

Ane Brun canta. Pentru introvertiti si anxiosi nu exista joburi. Can it be sadder than that?? Dpv evolutionist, mi se pare corect, pentru ca introvertitii astia nu ajuta specia deloc.

Pe alt site, am gasit distinctia clara (si rara) ca introvertit nu e sinonim cu timid. Asta o stiam si eu, de cand imi doream petreceri numeroase dar ma apuca panica la gandul de a le organiza. Deci eram un soi de extrovertita timida.

Cam atat cu self helpul....

Un lucru ma bucura totusi. Epictet credea ca nu e niciodata prea tarziu sau prea devreme sa te ocupi de sufletul tau (din eg. ”occupy oneself with one”s soul”). Pai daca nici asta nu e o ocupatie pt introvertiti...

Ascult Ane Brun, sa speram ca e suficient. (Words e f melodios).